Partidul Verde Valcea

Partidul Verde Valcea

"Râmnicu Vâlcea si casele lui uitate de 100 de ani.

Unde sunt casele de odinioara ale Ramnicului si parfumul lui de alta data ? Orice oras este o enigma, creeaza nostalgii, deschide ferestre spre trecut... Cu Mircea cel Batran, orasul meu a pasit in istorie, dar mai este el „un colt de rai, din Gradina maicii domnului''? Astazi el are o fata noua si s-a schimbat profund sub ochii mei. Amintirile lui sunt in zidurile vechi, pe strazile cu nume de domnitori, in pietrele pe care au calcat odata, Paul de Alep, Mihai Viteazu, Brancoveanu si multi altii. Ramnicul are mai multe ferestre, pe unele le deschid, pe altele le ,,inchid'', alte ferestre au disparut definitiv in anii copilariei si tineretii, pe altele nu le deschid deloc, fiindca nu-mi place sa citesc in ziare, ca orasul meu a devenit faimos in lumea moderna virtuala, sub chipul de „Hackerville". Dar cine sta sa judece orasul, eu hotarat voi inchide definitiv ultima fereastra. Am hotarat in vara, ca un „arhivist ''amator, sa scotocesc prin lada de zestre a Ramnicului vechi, cu un aparat foto, si sa scot de la naftalina, cladirile vechi de 100 de ani, ce au fost inscrise in patrimoniul national sau, au primit placuta maro, pe care scrie „cladire de patrimoniu”. O misiune grea si incompleta, dar demersul meu istoric si amatorist, mi-a luat ceva timp. Am decis demult sa scriu pe Afa, un articol din interiorul case valcene, si sa va invit sa vedeti orasul cu atentie, dezvaluindu-va si unele colturi secrete, din vremurile demult apuse si nostalgice, cand Ramnicul era numit, orasul pensionarilor, si eu miroseam cu drag parfumul trandafirilor si teilor, pe bulevardul principal. 

La inceput de secol 19 urbea era linistita si avea un aer patriarhal, iar Cella Delavrancea, care venea des pe aici, il descria ca „un bulevard, cu un impunator alai de tei, ce desparte orasul in doua''. Centrul orasului era ca si acum, Parcul Mircea cel Batran, Terasa, ce stau inca in picioare. Si astazi, parcul e inconjurat de ziduri groase, sugerand o asezare medievala. Langa parc este inca Biserica Buna Vestire si altadata ea era o parte a Baratiei, care nu mai este. Terasa actuala a fost odata piata urbei, apoi s-a largit si a devenit o promenada, locul unde se plimba odata, lumea buna. Aici pe terasa, a venit si Nicolae Iorga in piata cofetariei, si s-a enervat cumplit, cand un copil nu l-a recunoscut, si l-a ignorat. Terasa cu bulevardul, strada Traian si Mihai Bravu, erau spatiul geometric al promenadei, si am apucat dupa anii '70 sa ma plimb pe aici. Exista aici hotelul Bulevard, pe locul actualului hotel Alutus, o farmacie veche si o librarie, de unde mi-am cumparat „Trei muschetari'', a lui Dumas in franceza, in editie cartonata, cand ma punea tata sa invat limbi straine. Apoi, in anii studentiei, cand m-am intors din Bucuresti, strazi ca Mihai Bravu, un fel de Lipscani si multe case, erau sub molozul comunist. Ce a mai ramas din vechiul bulevard cu parfum de tei, inlocuiti acum cu niste castani? Hoinaresc prin urbe, fac poze, spre mirarea valcenilor, pe care-i cunosc, stau de vorba si rememorez cu colegii, frumusetea vechilor ferestre. Caut doar placutele cu inscriptie maro, sunt cam multe si imprastiate prin oras, voi selecta doar, pe cele mai reprezentative. Orasul de sub poalele dealului Capela, e traversat de la nord la sud de Calea lui Traian, numita odata „Drumul lui Traian'', e una din cele mai vechi strazi ale Romaniei, si sub nivelul actualului bulevard, se afla, conform datelor arheologice, vestigiile vechiului drum, pe unde Traian si-a condus, odata ostenii, acum 2000 de ani, in drum spre Sarmisegetusa. Pe o axa perpendiculara, ea se intersecteaza in centru, cu bulevardul Tudor Vladimiresc, caruia i se spunea pe vremuri „Bulevardu''. Timp de o jumatate de secol, el a fost centrul viu al orasului, locul de plimbare al protipendadei locale, cu alte cuvinte boema vietii valcene. Pe aici ma plimbam cu colegii de liceu si scoala, si mai furam cate un boboc de trandafir rosu, pentru o doamna profesoara. La nr 19, pe acest actual bulevard e casa mea preferata, Casa N. Balotescu, actuala Zamfirescu, monument arhitectonic din 1922, opera lui Grigore Cherchez. Ea este o casa pe care eu o admir de peste 40 de ani, e la intersectia cu strada Mihai Viteazu, este eleganta, arhaica, are cerdac si ferestre patrate, si de aici vezi bulevardul si oamenii, ce vin dinspre gara, ce a fost demolata recent. Cella Delavrancea, spunea ca „e cea mai armonioasa casa de pe bulevard''. La nr 17 se afla Casa Tetoianu, o casa monumentala de piatra, care chiar in aceste clipe este renovata, aici a fost odata si Scoala de Arta populara. La nr 15, gasim o alta placuta comemorativa, de monument protejat, este Casa Petrescu, construita in 1909. Ea a fost o perioada locuinta de serviciu a primilor secretari de judet, apoi a devenit gradinita si in prezent este Casa Casatoriilor. In trecut era aici cea mai frumoasa gradina cu trandafiri din oras, nu-mi venea sa plec da langa gard, si erau si niste pitici colorati de piatra, ce au disparut. Peste drum, colt cu strada Olanescu, este Casa Lupas, unde era si Leaganul de copii. A fost ridicata in 1906 dupa planurile arhitectului, A. Capetti, si este in stare de degradare. Din colt cu casa Balotescu, porneste strada Mihai Viteazu, ce se intretaie, dupa 10 minute de mers pietonal, cu Bulevardul Nicolae Balcescu, si se termina in strada Matei Basarab. Este strada care se numea pe vremuri, Strada ofiterilor, inainte de 1947, si pe traseul ei sunt numai case vechi boieresti, ce nu au putut fi demolate, din fericire si intreaga strada este declarata, complex arhitectonic protejat. Sunt insa si cateva case ce nu au fost reabilitate, dar majoritatea au pastrat vechea arhitectura romaneasca, pe aici trec aproape zilnic. Terasa si fosta Baratie. Ne reintoarcem in centru pe bulevardul Tudor Vladimirescu, in centrul cu actualul hotel, unde era odata Baratia si Hotelul Bulevard . In copilarie era aici cofetaria coanei Mita, o doamna grasa, zeita cofeturilor valcene, in templul ei cu miros de zahar, veneam cuprinsa de vraja locului, cu colegii si savuram minunatele ei prajituri, cremsnite si ecleruri de-ti lasau gura apa, nu ca acum, erau autentice, de se topeau in gura, ... vara serveam inghetate reci, servite in niste cupe cu picior... si coana Mita, non biciclista, avea un sort alb, era ca un miraj, eleganta si rubensiana, dar unde au disparut oare mirosurile vechiului oras ? In Parcul Mircea cel Batran a mai ramas insa in picioare, Casa Socoteanu-Lahovari, din secolul 18. Din 1909 pana in anii '50, aici a fost Primaria Ramnicului. Nicolae Iorga spunea ca ei, Socotenii, erau singurii boieri adevarati din oras. Este posibil ca logofatul Ghiorghita Socoteanu sa fie cel care a ridicat conacul. In 1909, Primaria Ramnicului, cumpara proprietatea de la Irina Sterian, mostenitoarea familiei Constantin Lahovari. Din 1979, in conacul Socoteanu, se afla Palatul copiilor. O placa indica ca pe vremuri, imobilul a fost cea mai frumoasa podoaba a orasului. Langa parc, pe Terasa, se afla si Biserica Buna Vestire, cu o datare din vremea lui Mircea Voda (1386-1418). Biserica a fost rezidita in secolul 18 si ferestrele sculptate in piatra, dateaza din 1716. Peste drum este Biserica Catolica Sfantul Anton, construita in 1723, ce facea parte din Baratie. Pe colt, se afla Posta Veche, o cladire rosie din 1907, cu o arhitectura veche, fosta casa Elinescu-1880. In fine coboram pe trepte de pe terasa si ajungem in piata centrala, unde se afla Biserica Sfantul Gheorghe, din 1636 si refacuta in secolul 18. Si daca am ajuns in piata, sa facem o poza cu Hala de  carne, monument istoric din 1902, este uriasa si are o arhitectura deosebita, ea a fost recent renovata si aici noi, valcenii ne intalnim ca intr-o agora balcanica, sa stam si de vorba si sa cumparam carne si branza. Stau si ma intreb, pe cine mai intereseaza, istoria acestei cladiri, ascunse intre blocuri urate? In partea de nord a orasului, la capatul bulevardului Tudor Vladimirescu, se afla Statuia Libertatii, cu vedere spre oras, in jos spre podul de peste Olt. Palatul de Justitie-1906, este o constructie in stil neoclasic, avand niste coloana foarte inalte, si cladirea de peste drum este Judecatoria, care este tot monument istoric, din 1900, ele fiind separate de o scara ce urca in trepte, spre Statuia Independentei.  Pe Bulevardul ce duce spre Sibiu, se afla Biserica toti  sfintii, la nr 141, zidita in anii 1762-1764, o biserica celebra, unde in iunie 1848, ramnicenii, s-au strans sa sfintesca steagurile revolutiei. Mai jos este Biserica Cuvioasa Paraschiva, construita sub domnia lui Patrascu cel Bun la 1557, si finalizata de fiul acestuia, Mihai Viteazu. Langa Biserica Toti Sfintii, traversam si gasim Muzeul de istorie, gazduit in localul fostei „Scoli cu Ceas” - Scoala primara de baieti, Tache Ionescu, cladire de la sfarsitul sec 19. Parasind bulevardul central, trecem pe o straduta, pe langa scoala nr 1, si ajungem in fata actualel Primarii a orasului, din anul 1912. Langa ea se afla Biserica SF Dumitru, rezidita in secolul 18, actuala cladire este din 1815. Alte cladiri vechi ale Ramnicului sunt Liceul Lahovari, monument protejat, Casa Simian si Episcopia Ramnicului, pe care le-am prezentat in articole separate, si lista e oricum incompleta. Am incercat doar sumar sa scot din lada veche, cateva secvente vechi, pentru ca istoria nu trebuie uitata. Odata cu vechile cladiri ale orasului, au disparut si multi din ramnicenii de alta data, si cu timpul memoria Ramnicului, se contopeste cu memoria faptelor noastre". ..

Articol apartinand  mireille, publicat pe AmFostAcolo.ro

Multumim autorului pentru frumoasa descriere a orasului nostru

"Râmnicenii de azi nu ştiu o poveste care a înnobilat acest oraş timp de peste 50 de ani, o picătură de culoare care, dacă era păstrată, azi ar fi conferit un alt parfum zonei centrale. De altfel, toată zona centrală a oraşului a fost culcată la pământ în anii ’70, distrugându-se toată esenţa unui oraş frumos, care combina atât arhitectura de dincolo de Carpaţi, cât şi brâncovenescul nativ cu muntenescul vecin. De ce undeva, în spatele blocurilor de pe Ştirbey Vodă, pe partea cu CEZ, există o stradă care se numeşte Splaiul Mircea Vodă?

Povestea începe astfel. În 1870, în Râmnicu Vâlcea, cei care se ocupau de administraţie au gândit un proiect care aducea avantaje pe mai multe direcţii – economic, peisagistic şi chiar din punct de vedere al prevenirii calamităţilor. Despre ce era vorba? De pe Dealul Capela, la fiecare ploaie abundentă, şuvoaie de apă curgeau în toate direcţiile şi inundau complet zona centrală şi „parcul Zăvoiu”. Un inginer francez a venit cu o idee ingenioasă, care salva târgul nostru de calamităţi şi aducea un spor de frumuseţe centrului nou, cum se spunea în vremea aceea. Astfel, se decide crearea unui braţ al râului „Râmnicu”, actual Olăneşti, un fel de canal care să plece din zona Morilor actuală şi care să ocolească parcul Zăvoiu prin nord şi să traverseze centrul nou, după care să se reîntoarcă la matcă, aproape de vărsarea în Olt. Zis şi făcut, proiectul este aprobat de municipalitate şi astfel începe contrucţia Canalului Morii (Râul Morii). Acesta urma ca, în zona Stirbey Vodă, să preia torenţii care veneau dinspre Dealul Capela. În zonă curgea şi un pârâu – pârâul Capelei, care, atunci când se umfla, bloca tot drumul spre Olăneşti. canalul MoriiCanalul lung de 1,5 km şi lat de 2-3 metri, ca un semicerc, apare pe hărţile oraşului deja în 1870.

Ca geografie, în prezent, acesta pornea de unde este acum baza sportivă Oltchim, mergea pe partea nordică a stadionului şi tăia parcul pe latura nordică, îşi continua drumul pe unde este acum sediul CEZ. Firul apei trecea prin faţa caselor din spatele blocurilor actuale de pe Stirbey Vodă. Acesta ieşea în zona centrală exact pe unde este parcarea acum dintre Cozia şi Socom, subtraversa strada Traian, pe lângă piaţă, îşi croia drum pe unde este acum restaurantul Modern şi, apoi, prin curtea fabricii 11 iunie, revenea în Olăneşti, până în podul de cale ferată."

Multumim autorului Liviu Popescu

Articol aparut in RAMNICU VALCEA WEEK

Cum arăta cea mai reprezentativă zonă a orașului Râmnicu Vâlcea, în urmă cu cca. un veac?

Vedem din cartea poştală ilustrată reprodusă în colaj. A fost editată de „Ad. Maier şi D. Steru, Bucureşti, pasagiul Vilacros nr. 1964. Poartă ştampilă de poştă din 27 mai 1913, a fost trimisă de la Râmnicu Vâlcea la Bucureşti.”

Vederea prezintă o imagine a părţii de vest a bulevardului Tudor Vladimirescu, luată spre dealul Capela, pe la 1909 -1910. Pe stânga, era hotelul "Bulevard”, fost "Dacia", ridicat în 1907, de administraţia Bisericii "Sf. Anton de Padova". Pe parcursul anilor, hotelul a purtat diferite nume, fiind administrat de mai multe persoane: 1921 - hotel "Cinema Bulevard", administrat de d-nul Oprea C. Simian; 1931 - hotel "Caraiman", administrat de d-nul Al. Ghorgalaş; -1935 - hotel "La Minerva", adminstrator d-nul Moise Hasu; 1946 - hotel “Europa", administrator d-na Clupcă Teodor Elena Exista, în continuare, casa dnei Masinca Emanoilescu, avea la parter magazine, iar la etaj câtava mansarde de închiriat. Clădirea a fost complet renovată între 1910 - 1911, în locul mansardelor se va constri un etaj, pentru a se deschide un hotel. Hotelul va fi administrat de C. Dumitrescu, din 1927. La parter, o perioadă de vreme au funcţionat: librăria "Matei Basarab", o farmacie, un debit unde pe lângă ţigări se vindeau şi ziare, dar cele mai cunoscute rămân cafenelele: din 7 octombrie 1931, cafeneaua Anei Gh. Dumitrescu Lințoiu și cafeneaua lui Tanțu Dănicel.

În continuare, era Palatul Administrativ-Financiar, actuala Judecătorie. Clădirea a fost construită între anii 1906-1907, constructor ing. Henri Sousskind, antreprenor a fost ales ing. Balasan. Palatul a fost construit pe locul caselor d-nei Stăncuţa Meculescu, casă mare cu 7 camere, unde funcţiona Școala primară de fete, pentru suma de 50 de galbeni chirie pe an.

La poalele Capelei vedem o casă amplasată pe strada Carol I, la nr. 20; era proprietatea d-lui Theodor Nicolantin, după catagrafia din anul 1899. Era construită în stilul arhitecturii populare, caracteristică mediului rural, stil transpus şi în mediul urban. În vechiul oraş medieval, meşteşugarii şi negustorii erau mai apropiaţi de sat. Casa Nicolantin era înaltă, avea două nivele, cu prispă în faţă, cu balustradă decorată, la etajul unu. La parter avea două camere mari cu intrări separate. În aceste încăperi funcționa o prăvălie si un restaurant, ambele pe latura de la stradă, deschise în 1906. La etaj se putea urca printr-o scară exterioară din lemn. Acoperişul era din şiţă, în patru ape. Imaginea nu ne permite să distingem ușor elementele de decor, dar mai mult ca sigur stâlpii de susţinere a prispei, frontoanele, balustrada, ancadramentele de uși și ferestre erau împodobite în forme variate. Începând cu anul 1905, se fac demersuri de expropriere a unor terenuri de la poalele Capelei, în vederea prelungirii bulevardului. Demersurile continuă şi în anii următori; în anul 1908 sunt expropriate o parte din terenurile Ziţei Nicolantin. În anul 1912, prefectura oferă primăriei suma de 4000 lei, pentru a cumpăra de la d-na Ziţa Nicolantin restul de teren, situat la poalele dealului Capela, în suprafaţă de 1776,70 m, prin adresa nr. 6206/12 iunie 1912... În angajamentul de cumpărare-vânzare, d-na Ziţa Nicolantin va trebui să demoleze chioşcul sub care se găsea o gheţărie, rămasă încă de la demolarea casei care adăpostea restaurantul, pentru că zidul de sprijin al viitorului ansamblu monumental (actualul Monument al Libertății* – n.n.) va trece, conform proiectului, prin marginea gheţăriei...

Sursă text și foto: «Imagini citadine cu parfum de epocă din Râmnicul Vâlcii sec. XIX-XX», autor Titi Mihai Gherghina, Editura Adrianso, 2003.